Există o tensiune profundă între două paradigme fundamentale ale umanității. Teologia ne oferă imaginea unui început și sfârșit universal: "Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul." Știința, pe de altă parte, cere dovezi și respinge dogma, afirmând fără echivoc: "Nu crede decât ceea ce poate fi dovedit." Dar ce se întâmplă atunci când explorăm natura universului și ajungem la granița dintre cele două – o zonă în care teologia și știința par să împărtășească același limbaj al infinitului?
Când am descoperit forma plată a găurii negre și am observat că între două cuante vecine la orizontul evenimentelor există o distanță egală cu circumferința unei cuante (\(2 \pi r\)), am fost confruntat cu o problemă fundamentală. Dacă acest spațiu nu este populat cu nimic, cum poate avea loc comunicarea între cele două cuante? Într-un univers al interconectării, lipsa interacțiunii ar fi de neconceput.
Soluția a venit abia după luni de reflecție: acest spațiu nu este gol, ci este populat de alte cuante mai mici, fiecare fiind construită din structuri fundamentale și mai mici. Acestea sunt cuantele care permit comunicarea – elemente ce asigură o legătură constantă între universuri, precum o rețea cuantică ce transcende limitele noastre de înțelegere. Am numit cea mai mică dintre acestea cuanta Alpha, punctul de început al tuturor interacțiunilor.
Universurile construite din cuante: o scară fără sfârșit
Cuanta Alpha construiește cuanta Beta, care la rândul său creează cuanta Gamma, și tot așa, până la cuanta Omega, fundamentul universului nostru. Paradoxal, cu cât o cuantă este mai mică, cu atât universul său este mai mare. Aceasta implică faptul că universurile sunt interconectate într-o structură fractală, fiecare legat de celălalt printr-o rețea atemporală. Fiecare cuantă reprezintă atât începutul, cât și sfârșitul propriului univers, reflectând ideea teologică de Alpha și Omega într-o manieră științifică.
Acest model ridică întrebări fascinante: câte universuri există? Dacă între două cuante vecine există mereu o distanță de \(2 \pi r\), această regularitate sugerează că rețeaua de universuri este infinită. În același timp, această ordine perfectă implică o interdependență constantă, o formă de înlănțuire cuantică în care toate universurile comunică simultan.
Entanglement cuantic: prezentul etern
Revenind la esența întrebării, ce este entanglementul cuantic? În această teorie, fiecare cuantă din universul nostru este legată de toate celelalte printr-o rețea atemporală. Aceasta nu implică doar o comunicare între particulele unui univers, ci și între universuri diferite. În fiecare moment prezent, această legătură există, indiferent de spațiu sau timp. Într-un anumit sens, fiecare univers își împrumută existența din rețeaua de universuri care îl preced și îl urmează.
Teoria mea sugerează că fiecare punct al rețelei cuantice este populat de mase mai mici și mai dense, fiecare dintre acestea construind universuri cu dimensiuni diferite. Acest lucru implică faptul că întreaga structură a realității nu este altceva decât un vast entanglement în care fiecare univers există în acum alături de toate celelalte.
O dihotomie între credință și știință
Teologia ne învață să acceptăm fără să cercetăm, să luăm de bun ceea ce ni se oferă ca adevăr absolut. Știința, dimpotrivă, ne îndeamnă să punem la îndoială totul, să credem doar ceea ce poate fi dovedit. Dar oare aceste paradigme sunt complet incompatibile? Sau, poate, la granița înțelegerii noastre despre universuri, cele două se întâlnesc?
Când vedem structurile ordonate ale universului, legăturile fractale dintre cuante, și paradoxul dintre micimea particulelor fundamentale și măreția universurilor pe care le construiesc, suntem martori la ceva ce transcende atât știința, cât și religia. Poate că Alpha și Omega nu sunt doar simboluri teologice, ci și fundamente ale unei realități fizice mai profunde – o realitate în care fiecare univers este interconectat, iar prezentul este etern.
